” Si cum de sunteti voi doua atat de bune prietene? Si mai sunteti si fete!” …franturi din sirul de intrebari la care eram supusa in timp ce alergam pe podurile din Venetia. E stupid sa pleci de la premisa ca o prietenie intre fete nu poate dura; in primul rand cine a spus asta? Suntem impreuna de mult,mult timp si sarbatorim in fiecare an bucuria de ne fi cunoscut. Totul a inceput cu multi ani in urma cand am ajuns in acea clasa; stiu ca eram curiozitatea orei si ca toata lumea a sarit sa ma intrebe cate ceva. Eram colega cea noua, eram curajoasa si raspundeam intrebarilor direct, fara ocolisuri; nu ma deranja sa spun ce muzica ascult,cu ce echipa de fotbal tin si alte copilarii. La pauza insa totul a revenit la normal: liniste, un moment perfect sa arunc o privire prin clasa, sa cercetez “zona”. (aveam sa dau cateva batalii acolo si parca totul ma atentiona!). “Eu sunt Irina” a spus o voce atat de timida incat aproape ca nu am auzit-o…si i-am intins mana prezentandu-ma…Propabil acela a fost momentul in care totul s-a legat; prin cine -stie- ce chimie divina eu am stiut ca va trebui sa o apar de orice rau, iar ea si-a asumat rapunderea de a-mi fi alaturi asemeni unui copil uimit de forta unui om mare. In sinea noastra faceam legaminte sfinte, insa eram prea copii sa le rostim; timpul si lumea avea sa ne dovedeasca totul, dar asta stiu acum!
Intr-un Bucuresti haotic si intins noi eram vecine: din prima zi am mers impreuna, am impartit acelasi drum si aceleasi grutati. Era metafora ce avea sa simbolizeze prietenia noastra.
Timpul si alegerile facute mai tarziu ne-au fost prieteni: nu ne-au despartit. Si chiar daca am incetat sa mai fim colege, Irina a ramas prietena mea si eram mandra sa spun asta.
Asa ca da, fetele pot ramane prietene si dupa ani si ani de zile. Iar ceea ce este curios la noi este faptul ca suntem total diferite, ori daca lucrul asta functioneaza intr-o relatie, intr-o prietenie creaza tensiuni. Dar noi am stiut sa ne intelegem fara cuvinte, sa ne ajutam din priviri si sa ramanem alaturi cu fiecare zi ce trece.
Scriu acum pentru Irina; nu fac elogiul unei prietenii, ci al unei stari de a fi: starea de prietenie! Cand ne scriam in verile cat eram departe una de alta, ne pomiteam ca distanta nu va conta vreodata pentru noi. Asa a fost si acum, cand zborul pana la Venetia nu a fost o piedica. Chiar si dupa atatia ani, tu ramai in continuare copilul mai mic, mai sensibil caruia i-am promis ca-i voi sta alaturi oricand!
Si timpul a dovedit ca promisiunile facute de un suflet de copil sunt mai puternice decat orice.
