Nu am in minte acum idei clare; mai degraba simt imagini din diverse locuri frumoase, portrete de oameni, franturi de povesti.
Imi este teribil de dor de Venezia, de senzatia linistitoare pe care ti-o ofera intinderea de apa,faptul ca totul pare incremenit intr-un moment de zambete si clinchete de pahare.Carnavalul exista zilnic acolo, e ca si cum in fiecare dintre locuitori exista un alter ego sub forma unui conte sau a unei ducese, o curteza sau un Cassanova..Aceste personaje traiesc sub pielea celor vii si uneori, in lumina soarelui venetian sclipirile de ochii tradeaza acest lucru.
Acolo m-am descoperit si eu ca si intreg: stiu care este acea parte care ma completeaza, stiu ca iese in intunericul amurgului si sta undeva ascunsa in ochii mei transformand lumea ce-o vad in basm.
Mi-e dor sa aud sunetul apei si Vivaldi…sa ma uit de la balconul sub care stau lenesi leandri, maslini si ficusi si sa vad viata asa cum este ea: simpla si curata.
Nu stiu cat de romantica este Venezia; eu nu am cautat acest aspect prin peisajul sublim al carnavalului, ci mai degraba linistea care batea atat de tare in toata agitatia de acolo. Era linistea inimii mele pe care o auzeam batand in ureche!
Acolo m-am regasit dupa o lunga perioada de ratacire si acolo am lasat o urma pe care sigur cineva, candva o va simti, o va gasi, intocmai ca pe un pantof de clestar si va pleca in cautarea mea. Pentru ca acolo am fost mai eu decat as vrea sa fiu vreodata!
