ma simt pe mine dupa mult timp…e ca si cum ai cauta intr-o cutie ceva minuscul: stii prea bine ca e acolo dar nu-l gasesti de parca o ceata densa pluteste prin spatiul mic si condensat al cutiei.
sunt convinsa ca azi sunt frumoasa. m-am mai ingrasat. imi pare bine. imi sun prietenul la telefon dimineata si simt cum i se schimba vocea a voiosie cand ma aude. aproape ca as putea sa fiu romantica daca vreau. ma gandesc la el, la copii, la cum ar fi sa ma trezesc in casa lui mare, sa cobor de la mansarda sa pregatesc micul dejun si apoi sa plec la job. azi e ultima zi la job-ul meu; s-a terminat treaba pe care o aveam de facut. am un sentiment de bucurie ca am reusit sa arat ca pot, ca stiu si ca vreau sa fac ceva.
sunt organizata. ma trezesc dimineata si ma grabesc in bucatarie sa mananc; cred ca este o reminescenta de cand imi era frica ca nu voi mai apuca ziua de maine. o reminescenta sanatoasa pe care vi-o doresc si voua. imi dau seama ca boala din ultimii ani m-a facut sa iubesc viata si sa privesc lucrurile cu alti ochii.
m-am uitat la televizor de dimineata.intai la un serial italian: sunt grozave filme italiene, toti sunt atat de calmi si profunzi de parca orice cliseu spus in film inceteaza a mai fi cliseu (adica ai o senzatie de invatatura batraneasca si nu una de “give me a break” pe care ti-o lasa filmele americane). am vazut si o telenovela japoneza a carei actiune nu stiu sa o plasez in timp; purtau chimonou si erau asistente medicale in devenire.poate o stiti voi. dar plimbarea romantica avea loc pe un deal cu copaci goi-goluti si rari; si ceva extraordinar e ca actorii scoteau aburi de frig pe nas.
rog frunzele sa mai stea putin in copaci;vreau sa il plimb in parc. cumva nu a mai facut asta pana acum si nu stiu de ce. eu voi fi prima.acum mi-a venit ideea sa-l iau la plimbare pe un camp arat.
o iubesc pe Iri.
mi-e dor de Budu.
ma bucur ca am scapat de Florin.
