Te astept acasa…

” Si cum de sunteti voi doua atat de bune prietene? Si mai sunteti si fete!” …franturi din sirul de intrebari la care eram supusa in timp ce alergam pe podurile din Venetia. E stupid sa pleci de la premisa ca o prietenie intre fete nu poate dura; in primul rand cine a spus asta? Suntem impreuna de mult,mult timp si sarbatorim in fiecare an bucuria de ne fi cunoscut. Totul a inceput cu multi ani in urma cand am ajuns in acea clasa; stiu ca eram curiozitatea orei si ca toata lumea a sarit sa ma intrebe cate ceva. Eram colega cea noua, eram curajoasa si raspundeam intrebarilor direct, fara ocolisuri; nu ma deranja sa spun ce muzica ascult,cu ce echipa de fotbal tin si alte copilarii. La pauza insa totul a revenit la normal: liniste, un moment perfect sa arunc o privire prin clasa, sa cercetez “zona”. (aveam sa dau cateva batalii acolo si parca totul ma atentiona!). “Eu sunt Irina” a spus o voce atat de timida incat aproape ca nu am auzit-o…si i-am intins mana prezentandu-ma…Propabil acela a fost momentul in care totul s-a legat; prin cine -stie- ce chimie divina eu am stiut ca va trebui sa o apar de orice rau, iar ea si-a asumat rapunderea de a-mi fi alaturi asemeni unui copil uimit de forta unui om mare. In sinea noastra faceam legaminte sfinte, insa eram prea copii sa le rostim; timpul si lumea avea sa ne dovedeasca totul, dar asta stiu acum!
Intr-un Bucuresti haotic si intins noi eram vecine: din prima zi am mers impreuna, am impartit acelasi drum si aceleasi grutati. Era metafora ce avea sa simbolizeze prietenia noastra.
Timpul si alegerile facute mai tarziu ne-au fost prieteni: nu ne-au despartit. Si chiar daca am incetat sa mai fim colege, Irina a ramas prietena mea si eram mandra sa spun asta.
Asa ca da, fetele pot ramane prietene si dupa ani si ani de zile. Iar ceea ce este curios la noi este faptul ca suntem total diferite, ori daca lucrul asta functioneaza intr-o relatie, intr-o prietenie creaza tensiuni. Dar noi am stiut sa ne intelegem fara cuvinte, sa ne ajutam din priviri si sa ramanem alaturi cu fiecare zi ce trece.
Scriu acum pentru Irina; nu fac elogiul unei prietenii, ci al unei stari de a fi: starea de prietenie! Cand ne scriam in verile cat eram departe una de alta, ne pomiteam ca distanta nu va conta vreodata pentru noi. Asa a fost si acum, cand zborul pana la Venetia nu a fost o piedica. Chiar si dupa atatia ani, tu ramai in continuare copilul mai mic, mai sensibil caruia i-am promis ca-i voi sta alaturi oricand!
Si timpul a dovedit ca promisiunile facute de un suflet de copil sunt mai puternice decat orice.

Vogue

Am tot avut discutii cu mine si cu ceilalti despre gravitatea faptului ca nu am o groaza de amici. M-am speriat, am facut atacuri de panica, am ajuns la anxietate and back..e si normal. cam totul se leaga de scoala, unde am fost mereu o diva..pentru ei, caci pentru mine eram mereu un simplu obiect plin de defecte intr-o continua perfectionare.

Dar ei m-au facut diva si m-au scos din clasele lor tampe si m-au urcat pe un piedestal teribil de inalt, la care nu mai puteau ajunge asa ca au inceput sa arunce cu pietre. E trist, teribil de sfasietor si inaltator in acelasi timp: eram unica, eram “aceea”, cea cu care nu trebuie sa vorbim, cea pe care o ignoram. Ceea ce ei nu au stiu si nici cei ce vor veni este ca sunt al naibii de puternica. Au fost regizorii unui film tip PRO TV, in care soldatul transformat in nemuritor isi nimiceste creatorii.

Inca nu i-am nimicit fizic, moral da. Oare imi pare rau? nu cred…am ramas cu grozava mea Irina, am pirdut oameni dar m-am castigat pe mine.

Vogue! e strigatul meu de bucurie..nu ura, nu hureey…vogue. asta-i omoara.

Cat despre real Vogue magazine, pai nu reuseste sa starneasca nici controverse. Azi am primit primul meu numar de American Vogue. L-am asezat pe birou sa am timp sa studiez cel putin jumatate de zi coperta, ca nici mai mult, nici mai putin ma trezesc cu o colega holbandu-se indiscret la J. Anniston. “Ce scrie despre asta?ca a facut ceva uncool..sa vedem” si la naiba cu tipla mea. Mi-a violat intimitatea fara ca nici macar sa isi dea seama de valoare paginilor… Si nu a fost singura; mai vine un el ” Ba, da asta are silicoane? Ca a imbatranit rau…”

E Vogue..nu e un pictorial cu femei brain-washed..nu vorbim despre silicoane in Vogue. Vorbim mai degraba despre cum sa ne reparam sufletul, sa ni-l hranim, sa fim reale.. Imi place moda, o admir, nu pledez pentru revistele glossy pe care de altfel nici nu le cumpar. Nu vreau ca lumea sa stie de Vogue ca sa o poata demitiza asa cu au facut-o cu atatea creatii. Sunt egoista acum; chiar protectionista.. Vogue nu e facila, e atat de tricky incat te pierzi in paginile ei ca in cearsafurile unui pat cu asternuturi de bumbac fin dintr-un hotel de lux.

In Vogue te cauti, nu cauti! Nu faci window- shopping in Vogue!

Spre Vogue te impinge ceva din interior!

Pentru unii dintre noi, Vogue e realitatea in care vrem sa traim. Si o recunoastem!