efect 30 sau mai putin

20 de minute din gloriosul serial romanesc “Effect 30″ de pe Prima TV si mi-a ajuns! titlul este cat se poate de nimerit: efectul asupra telespectatorului nu dureaza mai mult de 30 de minute, iar in unele scene efectul poate fi chiar de 30 de secunde….intocmai ca o disfunctie nu mentionez de ce fel.

am vazut secvente din al nostru serial dupa ce pe HBO am prins franturi din filmul “Sex and the city- the movie”….plagiat e putin spus

mai lipseau sa adopte un designer de pantofi pe modelul lui Manolo Blahnik (poate ar fi mers Mihai Albu sau chiar Dan Coma, desi el este deja mult prea rafinat pentru personagiul feminin ilustrat de Andreea) si o casa plina ochi de rochii innebunitoare. personajul care iti sare in ochi este Andreea, personaj putin credibil si jucata prost de AR.

Una dintre scene ilustra o discutie intre cele 4 femei despre aparitia povestii casnice a uneia dintre ele in revista pentru care scrie personajul Andreea. o discutie tampa, lipsita de argumente; de fapt, nici macar discutie nu se poate numi, ci mai degraba un joc actoricesc prost, de amatori…si aici nu pun totul pe seama personajele (caci cine stie, poate actritele n-au avut cu ce “se lupta” actoriceste vorbind), ci pe seama scenaristilor. asta se observa si la decor: una dintre personaje sta in parc cu fetita, imbracata fiind in trenci de toamna timpurie in timp ce lumea din jur e in haine de vara si spune la telefon ca mama ei e la mare; apoi daca e vara cum suporta temperaturiile Andreea care imbraca pantaloni din piele cu sacou cu manaeci lungi in miezul zilei?

sa vad asta in Bucuresti si renunt la serviciile de  cablu!

Romancele nu reproduc comportamentul americancelor: nu sarim la sticla de vin pe care il bem in pahare inalte cu picior, nu stam la bar cu o sticla intreaga de wisky scump (nimeni nu face asta nici macar in filme), plus multe altele. si nu am vazut decat 20 de minute din serial. dar nici ca as vrea sa vad mai mult!

prostia romanilor este sa faca filme cum vad la cinema: nici macar noi, generatia tanara nu imitam intr-atat viata de cuplu sau sociala a vesticilor! ca sa nu mai zic de femeile mai mature.

dar de unde a pornit totul legat de acest post? din dorinta de a fi sentimentala si de a vedea filme siropoase cu final fericit pentru ca da, trec printr-o despartire. dar imi trec toti nervii fata de individ in fata unui asemenea cliseu total nereusit! macar de copiau totul de la Sex and the City….stiam ca e un lucru bun imprumutat neoficial de la Americani.

si inca ceva: au inventat si o revista (al carei nume nu l-am putut retine) care vrea sa fie la fel de reusita ca Vogue…si ce sa vezi: Andreea, personajul, lucreza pentru revista

Scriu pentru un job!

nu-mi este straina lumea redactiilor revistelor glossy. am prietene care lucreaza in astfel de locuri care noua, celor carora ne fac ademenitor cu ochiul, ni se par adevarate joburi de basm. am aflat cu timpul mai la un ceai, o cafea, o petrecere sau un chat scurt pe messenger ca lucrurile nu sunt chiar atat de roz si ca viata acolo e presata de dealline-uri, de multa inspiratie, de tipar si multi alti factori.Am inteles de asemenea ca joburile in domeniu au un caracter aparte, mult mai eteric daca intelegeti aluzia.

dar nu mi-am rupt nici o clipa gandul de la un posibil job intr- un departament de life style, fashion,trends…visam la ceva part-time care sa imi lase libera o jumatate de zi pentru un alt job. De altfel, printre primele mele interviuri se numara cel pentru Eva.ro (eram potrivita dar nu am mai primit nici un raspuns).

acum scriu pentru job-ul pe care l-am cautat multa vreme si pe care l-am gasit aici :http://www.succesdublu.ro/job-pentru-o-tipa-pasionata-de-social-media/ . e adevarat ca lucrurile bune se intampla cand te astepti mai putin; sper sincer sa fie asa de data asta.

Draga Divahair,

nu sunt innebunita sa ma imbrac dupa ultimele trenduri; probabil ca nici nu ati crede ca persoana cu infatisarea office e atat de ancorata in lumea modei;ma descrie un stil vestimentar Chanel, un curaj  de John Gallianno, o atitudine increzatoare Valentino si un rafinamet Louboutin. Sunt cu adevarat pe drumul perfectiunii in job deschis de Anna Wintour la Vogue  si vreau sa ajung un icon in domeniul meu- PR- la fel ca ea. Am invatat de la Versace ca poti dai contur pasiuniilor tale fara a se eclipsa (moda si design interior), in cazul meu PR si pasiunea pentru estetic sub diversele lui forme. Am colectie de Vogue acasa si INTELEG! ce scrie acolo. Stiu de ce i se zice “Biblia modei”. Si mai stiu de ce lumea se uita fugitiv la poze si spun ca restul revistelor sunt mai bune pentru ca sunt mai comerciale.Nu imi plac articolele fade din revistele glossy, la fel cum nu imi place sa scriu despre ceea ce nu cred.

Nu “candidez” pentru bani, ci pentru placerea de a scrie si de a lua contact cu lumea pe care o admir. Ma incadrez al naibii de bine in deadline-uri si inteleg cu usurinta strategia unei companii,reviste, magazin, creator etc. (asta e defectul profesional al omului de marketing).

Daca voi ajunge sa lucrez impreuna cu voi exista mari sanse sa nu stau tacuta in timp ce observ nevoia de a schimba sau imbunatatii diverse aspecte. il puteti numi defect, impertinenta dar in fond este manifestarea implicarii si cred sincer ca este complimentul suprem din partea unui angajat catre companie/firma.

Ma veti cunoaste mai bine din articolele de pe blog.

Astept cu drag un semn.

http://www.succesdublu.ro/job-pentru-o-tipa-pasionata-de-social-media/

Vogue

Am tot avut discutii cu mine si cu ceilalti despre gravitatea faptului ca nu am o groaza de amici. M-am speriat, am facut atacuri de panica, am ajuns la anxietate and back..e si normal. cam totul se leaga de scoala, unde am fost mereu o diva..pentru ei, caci pentru mine eram mereu un simplu obiect plin de defecte intr-o continua perfectionare.

Dar ei m-au facut diva si m-au scos din clasele lor tampe si m-au urcat pe un piedestal teribil de inalt, la care nu mai puteau ajunge asa ca au inceput sa arunce cu pietre. E trist, teribil de sfasietor si inaltator in acelasi timp: eram unica, eram “aceea”, cea cu care nu trebuie sa vorbim, cea pe care o ignoram. Ceea ce ei nu au stiu si nici cei ce vor veni este ca sunt al naibii de puternica. Au fost regizorii unui film tip PRO TV, in care soldatul transformat in nemuritor isi nimiceste creatorii.

Inca nu i-am nimicit fizic, moral da. Oare imi pare rau? nu cred…am ramas cu grozava mea Irina, am pirdut oameni dar m-am castigat pe mine.

Vogue! e strigatul meu de bucurie..nu ura, nu hureey…vogue. asta-i omoara.

Cat despre real Vogue magazine, pai nu reuseste sa starneasca nici controverse. Azi am primit primul meu numar de American Vogue. L-am asezat pe birou sa am timp sa studiez cel putin jumatate de zi coperta, ca nici mai mult, nici mai putin ma trezesc cu o colega holbandu-se indiscret la J. Anniston. “Ce scrie despre asta?ca a facut ceva uncool..sa vedem” si la naiba cu tipla mea. Mi-a violat intimitatea fara ca nici macar sa isi dea seama de valoare paginilor… Si nu a fost singura; mai vine un el ” Ba, da asta are silicoane? Ca a imbatranit rau…”

E Vogue..nu e un pictorial cu femei brain-washed..nu vorbim despre silicoane in Vogue. Vorbim mai degraba despre cum sa ne reparam sufletul, sa ni-l hranim, sa fim reale.. Imi place moda, o admir, nu pledez pentru revistele glossy pe care de altfel nici nu le cumpar. Nu vreau ca lumea sa stie de Vogue ca sa o poata demitiza asa cu au facut-o cu atatea creatii. Sunt egoista acum; chiar protectionista.. Vogue nu e facila, e atat de tricky incat te pierzi in paginile ei ca in cearsafurile unui pat cu asternuturi de bumbac fin dintr-un hotel de lux.

In Vogue te cauti, nu cauti! Nu faci window- shopping in Vogue!

Spre Vogue te impinge ceva din interior!

Pentru unii dintre noi, Vogue e realitatea in care vrem sa traim. Si o recunoastem!